Se urmăreşte introducerea
noţiunilor minimale necesare pentru înţelegerea fenomenelor care au
loc la nivelul diferitelor tipuri de senzori. Această înţelegere
constituie baza pentru aprecierea parametrilor unui senzor de imagine şi,
ca urmare, pentru posibilitatea alegerii senzorului adecvat unei anumite
aplicaţii de vedere artificială. După modul constructiv,
există următoarele tipuri de senzori: senzori Vidicon, fotodiode
şi fototranzistori, senzori CCD şi senzori CMOS.
6.2.1. Senzori Vidicon
Primele tipuri de
senzori pentru camerele de luat vederi s-au bazat pe tuburile fotosensibile cu
baleiaj. Aceste tipuri de senzori practic nu se mai folosesc, dar, la fel ca
tuburile cinescop, caracteristicile lor şi dispozitivele complementare de afişare a luminii au influenţat
decisiv standardele actuale de televiziune.
La tubul Vidicon, în secţiunea de
formare a imaginii, lumina eliberează electroni la trecerea prin
fotocatod, prin efect fotoelectric. Aceşti electroni ajung la o
ţintă de sticlă încărcată pozitiv. Ca urmare a
bombardamentului cu electroni, apare o emisie de sarcini pozitive,
proporţională cu lumina incidentă la intrare. În secţiunea
baleiaj, spatele ţintei este măturat cu un fascicul de electroni emis de un tun. Electronii sunt
absorbiţi proporţional cu sarcinile pozitive. Fasciculul reflectat
este preluat de catod, în amonte de secţiunea de amplificare.
Schema de principiu a
tubului Vidicon este prezentată în figura 6.1.
Fig. 6.1. Tubul Vidicon.
Tubul Vidicon are o ţintă de
sticlă, fundul tubului, acoperită cu un film transparent conductor
(electrod) şi cu un strat fotosensibil granulat, a cărui
rezistenţă variază local sub acţiunea luminii.
Anodul accelerează electronii către
ţintă. Stratul fotosensibil are un potenţial slab pozitiv,
astfel încât să creeze un câmp electric local. Grila este
încărcată pozitiv, ceea ce are ca efect frânarea electronilor care
trec prin ea. Aceşti electroni ajung la ţintă, stratul
fotoconductor, cu viteză aproape nulă. Acolo unde ajung fotonii pe
ţintă, rezistivitatea locală scade. Deci curentul rezultat ca
urmare a prezenţei electronilor pe ţintă depinde de
rezistivitatea stratului, deci, de fluxul luminos, şi de perioada de
baleiaj. Se poate lucra cu o perioadă de baleiaj constantă (de
exemplu, 40 ms) pentru ca dependenţa să se refere numai la fluxul
luminos. Dezavantajele ale acestui senzor sunt:
·fenomenul de blooming (lumina care loveşte stratul fotosensibil într-un
punct la un moment se răsfrânge şi asupra zonelor vecine);
·remanenţa importantă (efectul
influenţei incidente nu dispare instantaneu, ceea ce limitează
numărul de imagini care pot fi recepţionate într-o secundă);
·tubul poate fi distrus printr-o iluminare
deosebit de puternică şi, din această cauză, se
foloseşte greu împreună cu un laser;
·dimensiune şi greutate mari;
·fiabilitate scăzută, datorită
încălzirii;
·consum electric mare;
·probleme de reglare a geometriei imaginii, în
special la colţuri;
·sensibilitate relativ scăzută;
·dependenţă neliniară între
lumina incidentă şi semnalul de ieşire.
Senzorul oferă o calitate foarte
bună a imaginii din punct de vedere al rezoluţiei şi al culorii.
Pentru a nu avea probleme cu geometria imaginii, ca şi la tubul cinescop,
este necesar ca toate punctele de pe suprafaţa fotosensibilă să
fie egal depărtate de tunul de electroni care face baleiajul. Din acest
punct de vedere, suprafaţa ideală ar fi fost un pătrat sferic
(un petec de pe suprafaţa sferei mărginit de patru arce egale).
Însă, cu o singură imagine, respectiv cu un senzor de imagine, nu se
poate obţine informaţia despre profunzime, adică, distanţa
până la punctele din imagine