Deşi imprimantele cu jet de cerneală au fost disponibile încă din anii ’80, abia in anii ’90 preţurile au scazut indeajuns de mult pentru a putea fi folosită tehnologia pe scară largă. Firma Cannon pretinde că a inventat tehnologia cunoscută sub numele de “bubble jet” in anul 1977, când un cercetător a atins în mod accidental o seringă plină cu cerneală cu un fier de lipit încins. Căldura a forţat o picătură de cerneală sa iasă pe ac, şi astfel a început dezvoltarea unei noi metode de tiparire.

Imprimantele cu jet de cerneală au avansat din punct de vedere tehnologic foarte repede in ultimii ani. Imprimantele cu trei culori (CMY) au reuşit să facă din tiparirea color cu cerneală o opţiune interesantă, dar pe măsură ce modelul cu patru culori (CMYK) a devenit din ce in ce mai ieftin de produs, acesta din urmă s-a impus.

Imprimantele cu cerneală sunt mai atractive pentru utilizatorii obişnuiţi decăt cele cu laser datorită posibilităţii lor de a tipării in culori. Dezavantajul insă este că deşi sunt mai ieftine ca preţ de cumpărare decât imprimantele cu laser, totuşi sunt mai costisitoare in exploatare. Cartuşele trebuie schimbate mai des, iar hărtia specială necesară pentru obţinerea unei calitaţi superioare este foarte scumpă. Comparând costurile per pagină tiparită, imprimantele cu cerneală sunt cam de zece ori mai costisitoare decât cele cu laser.

Tipărirea cu cerneală, ca şi cea cu laser este o metodă non-impact. Cerneala este aruncată prin orificii în timp ce acestea trec peste o varietate de medii de tipărire. Un cap de tipărire scanează pagina in benzi orizontale folosind un motor care îl deplasează de la stânga la dreapta şi înapoi, în timp ce un alt ansamblu motor antrenează hârtia in paşi verticali. O bandă de hârtie este tipărită, apoi hârtia este deplasată pentru a tiparii banda următoare. Pentru a accelera procesul, capul de tipărire nu scrie doar un singur şir de puncte, ci mai multe şiruri pentru fiecare trecere.

La imprimantele cu cerneală obişnuite, capului de tipărire ii ia aproximativ jumătate de secundă pentru a tipării o banda de-a latul paginii. Cum formatul A4 are cam 8,5 inchi lăţime, iar imprimantele cu cerneală funcţionează la rezoluţie minimă de 300dpi, înseamnă că sunt cel puţin 2475 de puncte de-a latul paginii. De aceea, capului de tipărire îi rămâne a 5000-a parte dintr-o secundă pentru a pune sau nu un punct. În viitor, progresul tehnologiei de fabricaţie va permite construirea de capete mai mari cu mai multe duze şi care sa funcţioneze la o frecvenţă mai mare, ajungând la rezoluţii de până la 1200 dpi si viteze apropriate de cele ale imprimantelor laser actuale (3-4 ppm în modul color si 12-14 ppm în modul alb-negru).

Duzele folosite sunt foarte fine iar la modelele mai vechi de imprimante se înfundau destul de uşor, în schimb, la imprimantele cu cerneală moderne acest lucru nu mai constituie o problemă. Un alt deficit ar fi faptul că există posibilitatea ca cerneala sa se intindă, dar si această problemă a fost depăşită în ultimii ani prin apariţia unor noi compoziţii de cerneluri care se usucă mai rapid.

Tehnologia cu jet continuu

În acest sistem, capul de imprimare trimite continuu picături de cerneală către hârtie. În general, jetul este deflectat către un rezervor de reciclare a cernelei cu excepţia cazului când este necesar să se imprime un punct pe pagină.

Un jet de cerneală se rupe în picături cu o rată definită de ecuaţiile stabilite de Lord Rayleigh: o bulă de lichid va forma întotdeauna un obiect tridimensional cu energia de suprafaţă cea mai coborâtă - în acest caz sfere; pentru a uniformiza aceste picături se aplică jetului de cerneală o perturbaţie ultrasonică - numită adesea stimulare - la o frecvenţă egală cu frecvenţa de rupere Rayleigh. În jurul punctului de rupere a jetului de cerneală este indus un câmp electric menit să încarce picăturile cu o sarcină electrostatică; în continuare drumul picăturilor trece printr-un câmp de înaltă tensiune care deflectează picăturile încărcate spre hârtie sau spre recuperatorul de cerneală de unde este apoi reciclată. Se pot obţine astfel de la 50.000 la 150.000 de picături pe secundă dar preţul instalaţiei hidraulice şi al cernelei de o calitate specială sunt dezavantaje serioase.

Tehnologia bubble-jet

Majoritatea imprimantelor cu jet de cerneală folosesc aceasta tehnologie, unde căldura este folosită pentru a trimite picăturile de cerneală pe hărtie. Acest proces este compus din trei etape: începe prin încălzirea cernelii ce formează o bulă de aer care aruncă datorită presiunii exercitate cerneala printr-un orificiu special. Apoi, datorită răcirii rezistenţei de incălzire, bula se micşorează creeând presiune negativă care trage cerneala din rezervor înlocuind astfel cerneala aruncată. Aceasta este metoda folosită de Cannon, Hewlett-Packard

Edgeshooter este standardul bubble -jet elaborat de Canon. Aproape in acelasi timp Hewlett-Packard a dezvoltat standardul Sideshooter produs acum si de Olivetti. Diferenta intre cele 2 standarde este doar constructivă: la Sideshooter bula de cerneala si picătura au aceeasi directie de propagare pe cind la Edgeshooter directiile sunt perpendiculare.

Oricare ar fi tipul de cerneală folosită, aceasta trebuie să fie rezistentă la căldură din cauză ca aruncarea stropilor se face pe bază de incălzire. Folosirea caldurii creează necesitatea unui proces de răcire, care consumă timp.

Minuscule elemente de incălzire sunt folosite pentru a arunca stropi prin orificiile capului de tipărire. Imprimantele cu cerneala actuale au capete de tipărire ce conţin între 300 şi 600 de orificii, fiecare de diametrul aproximativ egal cu cel al firului de păr uman (aproximativ 70 de microni). Aceste duze produc picături cu volume de aproximativ 8-10 picolitri ( 1 picolitru= 10^-12 litri ) si puncte cu diametre cuprinse între 50 si 60 microni. Făcând o comparaţie, cel mai mic punct vizibil cu ochiul liber are diametrul de 30 microni. Mai multe picături mici de cerneală (între 4 si 8) pot fi combinate pentru a produce un punct de dimensiune variabilă, o paletă mai largă de culori “non-halftone” si totodată culori “halftone” mai bune calitativ. Pentru cerneala neagră, care foloseşte un pigment cu molecule mai mari, se utilizează un cap de tipărire separat care aruncă picături de volume mai mari (35pl).

Densitatea orificilor, corespunzătoare rezoluţiei de bază a imprimantei variază între 300 şi 600 dpi, dar apare tot mai des rezolutia imbunătăţită (enhanced resolution) de 1200dpi.Viteza de tipărire este determinată de frecvenţa cu care duzele aruncă stropii de cerneală si de lăţimea benzii scrise de capul de tipărire la o trecere. Uzual frecvenţa este în jur de 12MHz, iar laţimea este de jumătate de inch, acestea ducând la viteze de tipărire cuprinse între 4 şi 8 ppm (pagini pe minut) pentru modul alb-negru si 2-4 ppm pentru text şi grafică colorate.

Tehnologia piezo-electrică

Tehnologia cu jet de cerneală folosită de firma Epson foloseşte un cristal piezo-electric plasat in spatele rezervorului cu cerneală. În momentul în care se doreşte producerea unui punct, se aplică un curent elementului piezo, acesta se flexează si astfel forţează aruncarea unui strop de cerneală pe orificiul special conceput.

Există câteva avantaje ale acestei tehnologii. Acest proces asigură un mai mare control asupra formei şi dimensiunii picăturii aruncate. Fluctuaţiile minuscule ale cristalului formarea de stropi de dimensiuni mai mici si deci o densitate de duye mai mare. Deasemenea, spre deosebire de tehnologia termică, cerneala nu necesită incălzire şi răcire la fiecare ciclu, acest lucru economisind timp. Cerneala nu mai este necesar să fie rezistentă la căldură, fapt ce dă o mai mare libertate de modificare a proprietăţilor chimice ale acesteia.

Modelele mai recente de imprimante ale firmei Epson au capete de tipărire alb-negru cu 128 duze si color (CMY) cu 192 de duze (câte 64 pentru fiecare culoare), ajungând la o rezoluţie de bază (native resolution) de 720 x 720 dpi. Deoarece procesul piezo poate produce puncte mici si cu o formă perfectă cu o acurateţe mare, imprimantele firmei Epson pot oferi o rezoluţie imbunătăţită (enhanced resolution) de 1440 x 720 dpi, aceasta fiind realizată prin trecerea de două ori a capului de tipărire şi deci o scădere a vitezei de tipărire. Cernelurile produse de Epson pentru a fi folosite cu tehnologia sa piezo sunt pe bază de solvent si deci se usucă extrem de repede. Această cerneală penetrează hărtia si îşi menţine forma in loc să se întindă pe suprafaţă şi să lipească punctele între ele. Rezultatul este o tipărire de o calitate excepţională, mai ales pe hârtii speciale (coated or glossy paper).

Lungimea de undă a luminii vizibile este cuprinsă între 380 nm (violet) şi 780nm (roşu) in spectrul electromagnetic, între ultraviolet şi infraroşu. Lumina albă conţine proporţii aproximativ egale din toate radiaţiile vizibile şi când aceasta luminează un obiect unele radiaţii cu anumite lungimi de undă sunt absorbite, iar altele sunt reflectate sau transmise. Lumina reflectată este cea care determină culoarea unui obiect, cum este ea percepută de ochiul uman. De exemplu frunzele au acea culoare caracteristică deoarece clorofila absoarbe capetele spectrului dinspre roşu si albastru şi reflectă doar partea verde din mijlocul spectrului.

"Temperatura" unei surse de lumină, măsurată in grade Kelvin (K), afectează culoarea percepută a unei obiect. Lumina albă, cum este cea emisă de o lampă fluorescentă sau de un blitz fotografic, are o distribuţie spectrală uniformă, corespunzătoare unei temperaturi de aproximativ 6000 K, şi nu distorsionează culorile. Becurile cu incandescenţă insă, emit mai puţină lumină din capătul albastru al spectrului, corespunzând unei temperaturi de aprox. 3000 K, şi face ca obiectele luminate să capete o tentă de galben.

Oamenii percep culorile cu ajutorul unui strat de celule sensibile la lumină de pe peretele intern al globului ocular, numit retina. Celulele cheie ale retinei sunt cele cu conuri, care conţin foto-pigmenţi ce le fac sensibile la lumina roşie, verde sau albastră (celelalte celule sensibile la lumină al retinei, celulele cu bastonaşe, sunt activate numai la lumină slabă). Lumina ce pătrunde in ochi este controlată cantitativ de iris şi focalizată de cornee pe retină, unde celulele cu conuri sunt stimulate. Semnale de la milioane de celule cu conuri sunt trimise prin intermediul nervului optic creierului, care le asamblează formând o imagine colorată.

Creearea culorilor cu acurateţe pe hârtie a fost unul din domeniile majore de cercetare ale tiparirii color. Ca şi monitoarele, imprimantele, plasează diferite cantităţi de culori primare una langă alta la foarte mică distanţă, care de la depărtare se observă contopite şi formează orice nuanţă de culoare; acest proces este cunoscut sub numele de "dithering".

Monitoarele şi imprimantele realizează acest lucru in maniere puţin diferite deoarece monitoarele sunt surse de lumină, în timp ce hârtia tipărită doar reflectă lumina. Deci, monitoarele amestecă lumina folosind culorile primare aditive (RGB – Red, Green, Blue), în timp ce imprimantele folosesc cerneluri pentru culorile primare substractive (CMY - Cyan, Magenta, Yellow). Lumina albă este absorbită de cernelurile colorate, reflectănd culoarea dorită. În fiecare caz, culorile de bază sunt combinate pentru a forma întregul spectru. Astfel, un pixel colorat este imparţit într-o matrice de puncte, fiecare punct având una dintre culorile de bază sau fiind lăsat alb.

Reproducerea culorii de pe monitor la imprimantă, este deasemenea un domeniu major de cercetare cunoscut ca “colour-matching” (potrivirea culorilor). Culorile variază de la monitor la monitor, iar culorile generate pe hărtie nu se aseamănă intotdeauna cu ceea ce este afişat pe ecran. Culorile de pe hărtie sunt dependente de sistemul de culori folosit de modele particulare de imprimante şi nu de culorile afişate pe monitor.

Multe imprimante mai ieftine au loc doar pentru un cartuş, ele putând fi setate ori cu cartuşul alb-negru, ori cu cel color (CMY), dar nu cu amândouă în acelaşi timp. Cand utilizatorul foloseşte negru pe o pagină color, acesta va fi compus din cele trei culori de bază, numit negru compozit (composite black) care este de obicei un verde închis sau un gri. Totuşi, negrul compozit produs de actualele imprimante cu jet de cerneală este mult mai bun decât cel de acum câţiva ani, acest fapt fiind datorat imbunătăţirii compoziţiei chimice a cernelii.

În practică, majoritatea imprimantelor fac un compromis, unele optând pentru rezoluţie mai mare iar altele pentru mai multe nuanţe per punct, cea mai bună soluţie fiind aleasă în funcţie de domeniul pentru în care va lucra imprimanta. Profesioniştii in domeniul artei grafice, de exemplu, sunt interesaţi să maximizeze numărul de nuanţe per punct pentru a produce imagini “fotografice”, în timp ce utilizatorul din domeniul afacerilor are nevoie de o rezoluţie rezonabilă pentru a obţine atât text cât şi imagini de bună calitate.

Cel mai simplu tip de imprimantă color este un dispozitiv binar în care punctele cyan, magenta, yellow şi black sunt fie tipărite, fie netipărite, fară alte nivele intermediare. Dacă punctele de cerneala (sau toner) pot fi amestecate pentru a putea forma culori intermediare, atunci o imprimantă binară CMYK poate tipării doar opt culori (turcoaz, mov, galben, roşu, verde, albastru plus alb şi negru), ceea ce nu este indeajuns pentru a obţine o calitate bună si deci este nevoie de o alta tehnică numită “halftoning”.

Algoritmul "halftoning” împarte rezoluţia de bază de puncte a imprimantei intr-o grilă de celule “halftone” şi apoi activează unele puncte din aceste celule pentru a simula un punct de mărime variabilă. Printr-o combinaţie precisă de celule conţinând proporţii dierite de puncte CMYK, tehnica halftoning poate “păcăli” ochiul uman creeând senzaţia unei palete de milioane de culori.

În cazul tipăririi cu tonuri continue există o paletă nelimitată de culori. În practică, “nelimitată” înseamnă 16,7 milioane de culori, ceea ce este mai mult decât ochiul uman poate distinge. Pentru a obţine acest lucru imprimanta trebuie să poată suprapune 256 de nuanţe ale unei culori pe un punct, ceea ce necesită un control foarte precis al plasării punctelor. Tipărirea în tonuri continue este realizată in general de imprimantele ce folosesc tehnica sublimării culorii (dye sublimation). Totuşi majoritatea tehnologiilor de tipărire pot produce mai multe nuanţe (între 4 şi 16) per punct, obţinând astfel o paletă bogată de culori pline şi halftone-uri. Aceste imprimante sunt denumite "contone printers".

De curând au aprut pe piaţă imprmante inkjet cu şase culori, acestea fiind creeate în mod special pentru a oferi calitate fotografică. Aceste dispozitive adaugă înca doua culori (turcoaz deschis-light cyan şi mov deschis-light magenta) pentru compensa incapacitatea imprimantelor inkjet de a creea puncte deschise la culoare (foarte mici ca dimensiuni). Imprimantele cu şase culori produc nuanţe mai subtile şi o gradare mai fină a culorilor decât imprimantele CMYK, dar este probabil ca în viitor să devină inutile, deoarece se aşteaptă ca volumul picăturilor de cerneală să scadă de la 8-10 pl (picolitri) astăzi până la 2-4 pl. Picăturile de dimensiuni mai mici vor ajuta la reducerea halftoning-ului deoarece o varietate mai mare de picături fine pot fi combinate pentru a obţine culori pline (solid colors).

Ochiul uman poate distinge în jur de un milion de culori, numărul precis fiind în funcţie de observator şi de condiţiile în care se face observarea.

Culorile pot fi descrise conceptual printr-un model tridimensional HSB –Hue Satuartion Brightness (Nuanţă, Saturarţie, Luminozitate):

• Nuanţa se referă la culoarea de bază în termenii a una sau două culori primare dominante; este măsurată ca o poziţie pe cercul standard al culorilor şi este descrisă ca un unghi în grade între 0 şi 360.
• Saturaţia se referă la intensitatea culorii dominante şi este exprimată în procente; la 0% culoarea nu va avea nici o nuanţă şi va fi gri, iar la 100% culoarea este saturată la maxim.
• Luminozitatea se referă la apoprirea culorii de alb sau de negru, adică la amplitudinea luminii care stimulează receptorii ochiului; se măsoară în procente – oricare ar fi nuanţa, dacă luminozitatea este 0% ea devine negru, iar dacă e 100% devine alb.

Alte modele de culoare utilizate sunt: RGB (Red, Green, Blue) şi CMYK (Cyan, Magenta, Yellow, blacK). Monitoarele CRT (Cathode Ray Tube) folosesc modelul RGB combinând aditiv roşu, verde şi albastru. Cantiatea din fiecare culore se măsoară de la 0 la 255. Dacă toate cele trei culori sunt zero obţinem negru, dacă toate sunt 255 obţinem alb.

Materialul tipărit se obţine prin aplicarea pe hârtia albă a cernelii sau a tonerului. Pigmenţii din cerneală absorb lumina în mod selectiv, astfel încât doar o parte a spectrului este reflectată către ochiul observatorului, de aici şi termenul de culori substractive. Culorile de bază ale cernelurilor folosite la tipărire sunt turcoaz, mov, galben (cyan, magenta, yellow) şi negru folosit pentru a creea nuanţe mai numeroase, mai pure şi umbre mai inchise. Folosind cantităţi diferite din aceste culori de bază se poate obţine o largă varietate de culori. Cantitatea de cerneală este exprimată în procente, de exemplu culoarea oranj obţinându-se din 0% turcoaz, 50% mov, 100% galben şi 0% negru.

CIE (Commission Internationale de l`Eclairage) a fost formată in secolul acesta pentru a creea standarde pentru lumină şi iluminare şi este responsabilă pentru primul model de spaţiu al culorilor. Acesta definea culoarea ca o combinaţie a trei axe: x, y şi z, x reprezentând cantitatea de roşu, y – cantitatea de verde şi de luminozitate iar z – cantitatea de albastru din culoare. În anul 1931 acest sistem a fost adoptat ca modelul CIE x*y*z şi este baza pentru majoritatea celorlalte modele de spaţii ale culorilor. Cea mai familiară derivaţie a acestui model este modelul Yxy, în care planele aproape triunghiulare xy reprezintă culorile cu aceaşi luminozitate, luminozitatea variind de-a lungul axei Y. Rafinările ulterioare cum ar fi modelele L*a*b şi L*u*v apărute în anul 1978, mapează mai precis distanţele dintre culori pe sistemul uman de perecpţie a culorilor.

O problemă este ridicată de faptul că diferitele dispozitive din lanţul de producţie (scanere, software, monitoare, imprimante desktop, dispozitive PostScript, prese de tipărire) nu pot creea aceeaşi gamă de culori. Managementul culorilor foloseşte spaţiul de culoare independent de dispozitiv, CIE, pentru a media între gamele de culori ale diferitelor dispozitive. Sistemele de management al culorii se bazează pe profile ale diferitelor dispozitive color, care descriu tehnologia lor de producere a imaginii, gama de culori şi metodele operaţionale folosite. Aceste profile sunt apoi reglate fin prin calibrarea dispozitivelor să măsoare şi să corecteze deviaţiile de la performanţele ideale. În final, culorile sunt translatate de la un dispozitiv la celălalt cu ajutorul algoritmilor de mapare care aleg înlocuitorul optim penru culorile din afara gamei disponibile (out-of-gamut) şi care nu pot fi folosite.

Până la introducerea de către compania Apple a ColorSync ca parte integrantă a sistemului sau de operare System 7.x în anul 1992, managementul culorilor era lăsat aplicaţiilor specifice. Aceste sisteme high-end produceau rezultate impresionante dar necesitau o mare putere de calcul şi erau incompatibile unele cu altele. Recunoscând problemele trecerii culorilor de la o platformă la alta, în martie 1994 a fost creeat ICC (International Colour Consortium, iniţial numit ColorSync Profile Consortium) pentru a stabili un format de profil comun pentru diverse dispozitive. Printre companiile fondatoare se numărau şi: Adobe, Agfa, Apple, Kodak, Microsoft, Silicon Graphics, Sun Microsystems şi Taligent.

Scopul ICC era de a realiza portabilitatea culorilor în toate mediile hardware sau software, publicând primul standard – versiunea 3 a ICC Profile Format – în iunie 1994. Profilul ICC conţine două părţi: informaţii despre profilul propriu-zis (ce dispozitiv a creeat profilul) şi o caracterizare colormetrică care explică felul în care dispoztivul creează culorile. În cursul anului următor, Windows 95 a devenit primul sistem de operare de la Microsoft care includea management al culorilor şi suport pentru profile conforme standardelor ICC prin sistemul ICM (Image Colour Management).

Două feluri diferite de cerneală sunt folosite in general intr-o imprimantă inkjet: primul este un tip de cerneală penetrantă care se usucă incet (aprox. 10 secunde) în timp ce cel de-al doilea tip se usucă foarte repede (de 100 de ori mai repede decât primul tip). Prima varietate de cereneală este folosită de obicei la imprimantele alb-negru, în timp ce ceea de-a doua se pretează pentru imprimantele color unde este nevoie de o uscare rapidă a cernelii pentru a evita intrepătrunderea culorilor.

Cerneala folosită de tehnologia inkjet este pe bază de apă şi acest fapt ridică alte probleme. Unele imprimante inkjet mai vechi tipăreau imagini care erau predispuse apariţiilor petelor şi amestecului culorilor, dar pe parcursul ultimilor ani au apărut imbunătăţiri enorme în compoziţia cernelii. Cerneala pe bază de ulei nu este o soluţie acceptabilă deoarece impune costuri de operare a imprimantei mult mai ridicate. Fabricanţii de imprimante fac în continuare progrese pentru creearea unei cerneli rezistente la apă, dar rezultatele sunt încă slabe în comparaţie cu imprimantele laser.

Unul dintre scopurile majore ale producătorilor de imprimante inkjet este de a dezvolta capacitatea de tipărire pe aproape orice fel de suport. Secretul acestui deziderat este compoziţia cernelii, şi producătorii au grijă să-şi protejeze foarte bine formulele proprii. Companii ca Hewlett-Packard, Cannon şi Epson investesc sume mari de bani în cercetare pentru a face continuu progrese în domeniul pigmenţilor, rezistenţei la lumină, rezistenţei la apă şi a posibilităţii tipăririi pe o gamă largă suporturi.

Imprimantele inkjet actuale folosesc coloranţi cu molecule mici (<50nm) pentru cernelurile turcoaz, mov şi galben. Acestea au o strălucire puternică şi o largă gamă de culori dar nu sunt îndeajuns de rezistente la apă şi lumină. Pigmenţii cu molecule mai mari (50 – 100 nm) sunt rezistenţi la apă şi la lumină dar nu pot creea o gamă de culori la fel de largă ca cea din prima categorie şi în plus nu sunt transparenţi. Din aceste cauze, acesti pigmenţi nu pot fi folosiţi decât pentru cerneala neagră. Dezvoltările viitoare se vor concentra asupra creeării unor cerneluri CMY bazate pe pigmenţi cu molecule mai mici.

Majoritatea imprimantelor inkjet din generaţia curentă necesită o hârtie lucioasă (coated sau glossy) de înaltă calitate pentru a realiza imagini foto-realiste. Unul dintre scopurile fabricanţilor de imprimante inkjet este de a face tipărirea color independentă de suprafaţa pe care se realizează, gradul de atingere al acestui ţel este arătat de calitatea imaginilor tipărite pe hărtie normală de copiator. Unii producători de imprimante, ca Epson, au propria lor hărtie care este optimizată pentru a fi folosită cu tehnologia piezo-electrică, dar care este foarte scumpă comparativ cu hârtia produsă de companii independente (care se bazează pe proprietăţi universale şi nu pe anumite particularităţi ale unor modele de imprimante).

Tehnica de pre-condiţionare a hârtiei caută să imbunătăţească calitatea imaginilor tratând hîrtia normală cu un agent care fixează pigmentul de hârtie, reducând astfel efectul de întindere al cernelii.

Nu există nici o îndoială că imprimantele cu jet de cerneală au ajuns să fie un succes spre sfârsitul anilor 90. Prima lor fază de dezvoltare a fost imprimanta inkjet monocromă de la sfârşitul anilor 80 – o alternativă de cost redus la imrimantele laser. Următoarea etapă a fost apariţia culorii şi dezvoltarea pâna la tipărirea de calitate fotografică – fapt ce a dat imprimantelor inkjet o versatilitate neatinsă de nici o altă tehnologie de tipărire. Totuşi când vine vorba despre manevrabilitate şi costuri de funcţionare tehnologia inkjet se află în urma celei laser la o distanţă considerabilă şi deci o a treia fază a dezvoltării tehnologiei inkjet se va concentra pe aceste aspecte.

Imprimanta HP2000C inkjet lansată de compania Hewlett-Packard spre sfârşitul anului 1998 semnalează un progres încurajator în această direcţie. Majoritatea imprmantelor inkjet combină rezervorul de cerneală şi capul de tipărire în aceeaşi carcasă. Când se termină cerneala trebuie schimbate ambele componente chiar dacă durata de viaţă a capului de tipărire este mult mai mare decât cea a rezervorului de cerneală. Imprmanta HP2000C diferă radical de modelele tradiţionale, folosind un sistem modular în care cartuşele cu cerneală şi capetele de tipărire sunt componente separate. Imprimanta foloseşte patru cartuşe presurizate care conţin fiecare 8 cm³ de cerneală şi rămân statice sub un capac în partea din faţă a imprimantei. Acestea sunt conectate prin tuburi subţiri care sunt parte integrantă a cablului-panglică standard ce ajunge la capul de tipărire. Cipuri interne monitorizează stocul de cerneală, semnalând când un anumit cartuş trebuie umplut. Fiecare cartuş cu cerneală ţine evidenţa cantitaţii de cerneală consumată şi rămasă chiar dacă este mutat de la o imprimantă la alta. Capetele de tipărire se auto-monitorizează, activând un semnal în momentul când trebuie schimbate. Întregul sistem poate examina cererile unui anumit job de tipărire şi va începe lucrul doar dacă determină că există destulă cerneală pentru a-l termina.

Cerneala irosită este deasemenea o problemă care face ca costurile de utilizare să crească. La modelele de imprimante care combină culorile dintr-un cartuş cu trei rezervoare, golirea unuia dintre recipienţi implică schimbarea întregului cartuş indiferent de cantitatea de cerneală rămasă în celelalte două rezervoare. Soluţia la această problemă, folosită la unele modele de imprimante este de a avea cartuşe independente pentru fiecare culoare. O altă caracteristică inovativă a imprimantei HP2000C este incorporarea unei a doua tăviţe pentru hârtie, ceea ce inseamnă că pot fi ţinute în imprimantă doua tipuri coli de hârtie.

Capacităţile de tipărire au crescut şi ele; astfel la sfârşitul anului 1998 standardul pentru o imprimantă laser personală era de aproximativ 3000 de pagini cu un cartuş/tambur de toner. Tipic, cea mai bună imprmantă inkjet poate tipării între 500 şi 900 de pagini cu un singur cartuş negru, iar în mod color cam 200-500 de pagini. Este de aşteptat ca vitezele de tipărire să atingă valori de 10 ppm până în anul 2000, iar odată cu creşterea vitezei va veni şi o sporire a capacităţii. Probabil că producătorii vor introduce imprimante pentru grupuri de lucru care vor avea un rezervor secundar de cerneală mult mai mare care va fi legat de rezervorul principal mic aflat lângă capul de tipărire. Aceste imprimante vor umple automat rezervorul prncipal din cel secundar pe măsură ce acest lucru va fi necesar.